Barbat in casa

Am aflat recent de la o buna prietena ca citeste acest blog. Si ca unii colegi de-ai ei citesc acest blog. Si unii prieteni comuni. Si m-am bucurat. Nu stiu de ce, dar nu ma gandeam ca acest site va ajunge sa fie citit de prieteni care ma cunosc si altfel decat din scris. A fost, cum s-ar spune, o surpriza.

Ceea ce ma aduce la cestiune. Care-va-sa-zica, surpriza, in general, ca fenomen intamplat prin viata omului, e o chestie tare interesanta. Cu atat mai mult atunci cand e placuta. Uite, un cadou, de exemplu. Parca e mai fain atunci cand nu e asteptat, nu? Si totusi, pentru ca suntem comozi si precauti, pentru ca nu vrem sa dezamagim, sau pur si simplu pentru ca ne este lene sa batem drumuri si sa fim creativi, renuntam (unii dintre noi) adesea la elementul surpriza cand vine vorba de sarbatori sau de alte evenimente care se lasa cu cadouri.

Preferam, adicatelea, sa intrebam omul ce vrea, sa-i dam bani sa-si ia, sa mergem cu el la cumparaturi. Ceea ce, sa fim bine intelesi, nu e deloc rau. Dimpotriva. Dar parca putina surpriza nu strica. Sfatul meu: mergeti cu omul, sa-si ia cadou cu dumneavoastra, daca vreti neaparat sa mergeti la sigur. Dar faceti si o surpriza mica. Poate sa fie si o floare. Sau o sticla de coniac sau de crema de whisky. Sau o carte. Sau altceva. Orice. Numai surpriza sa fie.

Marturisesc ca inca nu-mi dau seama daca sunt gospodar. Urasc calcatul rufelor, dar ma descurc onorabil la gatit si uneori mai dau cu aspiratorul, chiar daca de regula la indemnul sotiei. Sunt indeajuns de responsabil incat sa las orice la o parte ca sa ma ocup de copil. Din cand in cand mai fac si munca de instalator. In vreo trei randuri am desfundat WC-ul (credeti-ma, nu vreti amanunte), acum ceva vreme am montat cu succes o noua para de dus cu tot cu cablu, iar deunazi am reusit, cu o indemanare pe care nu mi-o banuiam, sa scot din canalul de scurgere o piesa de plastic de la o jucarie a copilului, din cauza careia nu se mai scurgea apa din cada.

Si totusi… nu cred ca sunt un adevarat barbat in casa. Dar macar am bunavointa si timpul necesare pentru a incerca sa fac fatza oarecum onorabil indatoririlor casnice. Ce s-ar intampla, insa, daca, la fel ca si sotia mea, as avea un program mai dens, care nu mi-ar permite sa stau atat de mult acasa?

Cautand raspunsuri pe net, am ajuns la un articol de pe site-ul ziarului Washington Post, destinat, evident, oamenilor care sunt intr-atat de lipsiti de timp si de talent casnic incat trebuie sa-si administreze treburile casei contra cronometru.

Asadar, iata care sunt cele 10 lucruri pe care trebuie sa le faci pentru ca gospodaria ta sa nu cada prada haosului (citindu-le, mi-am dat seama ca fie sunt adresate unor oameni care au noroc ca nimeresc casa cand se intorc acasa, fie sunt eu vreun geniu casnic; asa cum sunt, cred, majoritatea cititorilor):

1. Cumparaturile. Aranjeaza sa-ti fie livrate acasa sau mergi la piata ori la supermarket in pauza de pranz. Lasa bunurile neperisabile in masina si pune-le pe cele perisabile la frigider. Si nu cumpara pentru o luna intreaga.

2. Angajeaza un pusti, un pensionar din vecini sau chiar pe propriul copil sa stea sa astepte instalatorul, electricianul, tipul de la cablu etc. Fa la fel si pentru reviziile si reparatiile masinii (hm, aici nu stiu daca sunt de acord, daca locuiti intr-un oras ca Bucurestiul; daca stati intr-o zona cu un trafic mai uman, ok).

3. Incercati sa identificati un meserias bun la toate pe care sa-l chemati pentru micile reparatii si lucrari de intretinere prin casa — cineva care sa nu ia multi bani si care sa se poata ocupa, la o adica, de lucruri precum o toaleta infundata (ma rog, pentru asta puteti sa ma chemati si pe mine, chiar ma pricep). Lucruri care necesita actiune imediata, dar mananca timp.

4. Cumpara online tot ce se poate cumpara online, in cantitati mari pentru a avea costuri de transport mai mici, in loc sa mergeti la magazin. Pastrati la indemana, in calculator, adresele de web ale diverselor magazine online (ok, asta e o chestie pe care poti s-o faci, cu conditia sa nu locuiesti in Romania; dar, cine stie, poate ca in viitor lucrurile vor evolua si la noi din acest punct de vedere).

5. Cand primiti vizite de la rude, lasati-le sa dea o mana de ajutor. Fiti foarte draguti cu rudele cele mai harnice si invitati-le sa va viziteze des.

6. Exploatati-va copiii. De fapt, in articol scria sa-i incurajezi sa te ajute, dar tot aia e. Chiar si micutii sub 5 ani, scrie acolo, pot sa primeasca unele sarcini, precum pusul si curatatul mesei, hranitul catelului sau facutul propriilor paturi. Hm… l-am surprins pe al meu ducandu-si frumos jucariile la locul lor. La gradinita. Acasa lasa cam totul in seama parintilor. Cred ca am de lucru la capitolul asta.

7. Aceia dintre dumneavoastra care calatoresc mult pot folosi timpii morti din deplasari pentru a face lucruri pe care, in acest fel, nu va mai trebui sa le faca acasa. Adica puteti cauta in jurul hotelului dupa un sediu bancar, un oficiu postal, un salon de cosmetica, un mini-market sau o papetarie. Si puteti sa faceti operatiuni de administrare a contului, sa cumparati timbre sau sa puneti o scrisoare, sa alegeti o felicitare sau un cadou pentru un prieten pe care urmeaza sa-l aniversati etc. etc.

8. Stabiliti o rutina. De exemplu rufele se spala in fiecare sambata dimineata, masina de spalat vase (daca aveti) lucreaza in fiecare seara si trebuie golita dimineata etc. In acest fel, zice articolul, nu ramane nimic nefacut si nu apar discutii pe tema cine ce a uitat sa faca.

9. Asta e tare: fiecare parinte isi ia o zi de vacanta pe an in care sa supervizeze reparatiile majore precum cele ce tin de tzevaraie, partea electrica, varuit etc. Cica sa programam meseriashii in aceeasi zi, pentru eficienta maxima. Ha!

10. Nu lasati niciodata ca treaba nefacuta sa se acumuleze pana la punctul in care devine coplesitoare si imposibil de administrat. Faceti curatenie constant. Si peste tot. Cand gatiti, cand va pregatiti de plecare dimineata, cand va pregatiti de culcare seara.

Mda.

Am vazut zilele astea un documentar despre viata lui Obama. Multe chestii interesante. De exemplu, taica-sau era un tip foarte destept, foarte cult si foarte instabil. A disparut din viata lui Barack cand acesta avea doi ani, a mai aparut, peste ani si ani, pentru o luna, iar in Kenya a avut vreo trei neveste si nu-stiu-cati copii. Avea probleme cu bautura, de la care se pare ca i s-a tras si accidentul de masina in care a murit. Cu siguranta, nu un barbat de casa.

Barack, pe de alta parte, pare familistul perfect. De la distanta. Daca te uiti la pozele cu el si cu familia sa, daca il asculti cum povesteste diverse intamplari din casa si de la mesele in familie, ai impresia ca avem de a face cu un tatic si un sot model. Poate asa si este (ca toti politicienii, de altfel, nu-i asa?). Totusi, in acelasi documentar mi-a retinut atentia un raspuns al lui Michelle Obama, intrebata de reporter daca are ceva sa-i reproseze barbatului Barack. Normal ca nu s-a apucat sa-l balacareasca. Dar din raspunsul ei calculat a razbatut o mica frustrare — n-a fost mereu alaturi de ea, a petrecut mult timp la distanta, implicat in jocuri politice, a lasat mult, foarte mult pe umerii ei.

John McCain, contracandidatul lui Obama, pare si el sa aiba o relatie perfecta cu sotia sa. Sigur, accentul pe viata sa de familie nu e la fel de mare ca in cazul lui Barack Obama, altele sunt punctele sale tari. Dar ceea ce se vede este o casnicie minunata.

Chiar discutam la un moment dat cu sotia mea daca un candidat necasatorit, ori chiar vaduv sau divortat (ori divortata, ca lucrurile s-au mai schimbat) ar avea vreo sansa la presedintia unei tari ca SUA, in conditiile in care se pedaleaza atata pe valorile familiei.

Dar, oare, cat timp pentru familie poti sa ai cand iti construiesti o cariera politica la inaltime? Cate sacrificii trebuie sa ceri partenerului de viata si in ce masura trebuie sa sacrifici tu insuti din timpul pe care altminteri l-ai petrece cu familia?

Sigur, e vechea dilema: cariera sau familie? Si nu spun ca unii nu reusesc sa faca in asa fel incat sa le aiba pe amandoua. Dar sunt sigur ca multi nu reusesc. Si atunci ma intreb, revenind la exemplele din viata politica: ce e de preferat? Sa fii sotia (sau sotul) unui om care reuseste in cariera politica la cel mai inalt nivel? Sau sa ai alaturi un om care pune mereu familia pe primul plan?

EVZ publica azi un articol despre barbatii care au grija de gospodarie si de copii, preluand din atributiile sotiilor lor. Este citat si acest blog, ceea ce ma bucura. Este, insa, citata si o psihoterapeuta, care, dupa parerea mea, nu stie despre ce vorbeste atunci cand isi da cu parerea asupra abilitatilor barbatilor de a avea grija de copii. Iata:

„Bărbaţii nu ştiu să crească un copil, dar pot să înveţe, dacă li se arată, punctând prin recompense orice reuşită. În ceea ce priveşte treburile casnice, trebuie să solicităm ajutorul lor, chiar dacă ne-am descurca şi singure. Lăsaţi-le plăcerea de a alege ce responsabilitate să-şi asume“, sfătuieşte psihoterapeutul Mirela Zivari.

Eu nu stiu cata psihologie stie doamna Zivari, dar barbatii stiu si ei, nativ, cum sa se poarte cu copii. Desigur, sunt barbati si barbati, iar unii nu sunt obisnuiti cu copiii, probabil. Dar instinctul de parinte exista si la barbati.

In plus, treaba asta cu femeile care trebuie sa spuna mereu barbatului ce sa faca vine putin in contradictie cu ceea ce citisem in mai multe studii, si anume ca multe femei sunt de fapt stresate ca trebuie sa-l dadaceasca intruna pe barbat.

Articolul citeaza un studiu recent al Fondului Natiunilor Unite pentru Populatie, care arata ca barbatii au inceput sa se implice mai mult in gospodarie, dar nu destul:

Studiul UNFPA arată că, în prezent, distribuţia sarcinilor domestice şi de creştere a copiilor în familiile din România sunt guvernate de norme ale echităţii, şi nu de norme care se bazează pe conceptul de egalitate.

Pentru femei, nivelul este la două treimi din totalul sarcinilor, şi nu la jumătate, adică ele trebuie să facă 66% din treburi pentru a considera că au muncit satisfăcător. Dar atunci când soţii se ocupă de aproximativ 33% din sarcinile domestice, soţiile se declară mulţumite.

Studiul arata ca femeile se ocupa de pregatirea hranei in proportie de 87% si de spalatul vaselor in proportie de 83%, iar barbatii isi asuma sarcini gospodaresti intr-o masura ceva mai mare cand vine vorba de curatenie (in 21% dintre case, sotii isi impart sarcinile in privinta curateniei). Altmineri, barbatii sunt in mod traditional cei care se ocupa de reparatiile in casa.

Eu sunt contra. Nu pot sa neg utilitatea unui cuptor cu microunde. Si nici nu sunt unul dintre paranoicii care cred ca asa-numitul efect de microunde genereaza in mancarea gatita la un astfel de cuptor reactii care ne pot afecta sanatatea. Chiar daca am oarece dubii pe care mi le voi pastra pana in momentul in care oamenii de stiinta vor reusi sa dea un raspuns definitiv acestei chestiuni controversate. In principiu, cercetatorii sunt de acord ca poti gati, incalzi si decongela mancarea in siguranta cu ajutorul unui cuptor cu microunde, asa cum spune si acest articol de pe site-ul Universitatii din Arizona.

Ce ma deranjeaza e ca un cuptor cu microunde nu isi face intotdeauna treaba asa cum te astepti. Pot ramane puncte reci, unde mancarea nu s-a gatit, ceea ce inseamna ca, daca folosim cuptorul pentru a prepara carnea sau alte alimente, e posibil ca astfel sa ramana zone cu bacterii ce pot provoca diverse boli (sigur, riscul e minim). Sau, dimpotriva, pot exista zone supra-incalzite.

Dar principalul motiv pentru care prefer sa evit microundele este ca imi place sa gatesc — si, cumva, gatitul la microunde nu prea mi se pare gatit. Unde mai pui ca, preparata la microunde, carnea nu are vreme sa se patrunda de arome si are adesea un gust nesatisfacator si o textura plasticoasa.

In plus, daca trebuie sa incalzesc apa sau lapte, dureaza foarte putin si daca folosesc aragazul sau un fierbator electric.

Cateva argumente pro si contra cuptoarelor cu microunde pe pe site-ul Asian Online Recipes:

PRO

- E un mod rapid de a prepara mancarea; dureaza o patrime pana la jumatate din timpul necesar gatitului conventional.

- E mai ieftin, pentru ca un cuptor cu microunde foloseste doar un sfert din energia necesara unuia trditional.

- E mai curat, pentru ca mancarea nu se imprastie, plus ca nu se incalzeste bucataria.

- Folosit la coacere, cuptorul cu microunde ajuta ca placintele, checurile sau alte produse sa creasca mai bine.

CONTRA

- Chiar daca cresc mai bine, painea, pateurile si alte produse puse la copt in cuptorul cu microunde nu se rumenesc la fel de bine ca intr-unul traditional.

- Carnea nu se rumeneste nici ea, astfel ca nu capata acea crusta care favorizeaza aromatizarea mancarii.

- Mancarea poate capata o textura uscata, buretoasa.

- E greu de stabilit timpul optim necesar gatitului, mai ales in cazul bucatilor mari de carne. In consecinta, exista pericolul sa lasam mancarea prea putin sau prea mult in cuptor.

- Alimentele inghetate se gatesc intr-un timp indelungat la microunde, pentru ca moleculele de apa sunt solidificate, iar undele electromagnetice nu le pot agita decat dupa ce redevin lichide.

- Intr-un cuptor cu microunde nu putem folosi vase de metal sau folie de aluminiu.

Cum incerc sa fiu un barbat “de familie”, am clipit din ochi gales, cu interes, cand am gasit in casutza de email un mesaj de la UNFPA in care mi se comunicau rezultatele unui studiu recent. Ideea de baza e ca relatiile de familie sunt in continuare la mare pret la romani, in ciuda influentelor din occident, unde aceste legaturi sunt mai slabe.

La noi, de exemplu, rudele sunt principalul sprijin pentru batrani. Iata:

“Majoritatea romanilor cred ca tinerii ar trebui sa-si asume raspunderea pentru ingrijirea parintilor (89%), sa le ofere sprijin financiar cand acestia se confrunta cu dificultati (82,5%) si sa-i ia pe parinti sa locuiasca la ei cand acestia nu se mai pot ingriji singuri (71,1%)”.

Bunicii au si ei obligatii, crede romanul, potrivit studiului:

“acestia ar trebui sa aiba grija de nepotii lor daca parintii acestora nu pot sa o facă (71,1%) si sa acorde la nevoie ajutor financiar copiilor lor adulti (72,9%)”.

Dar ce e oarecum socant pentru mine este ca tinerii se despart de caminul parintesc chiar mai tarziu in viata comparativ cu perioada socialista. Te-ai astepta sa fie invers. Dar:

“Amanarea parasirii casei parintesti a crescut in medie cu 2 ani atat pentru femei, cat si pentru barbati”.

Procentul celor care au parasit casa parinteasca inainte sa implineasca 40 de ani era inainte de 1989 de 86% pentru barbati si 96% pentru femei. Dupa 2000, procentele au scazut la 82% pentru barbati si 91% pentru femei (si iata ca femeile sunt mai independente). Pe vremea lui Ceasca, varsta medie a barbatilor care plecau de acasa era de 24 de ani, in timp ce astazi e de 26 de ani.

Autorii studiului sunt de parere ca o posibila cauza pentru aceste fenomene ar fi “lipsurile si incertitudinile materiale”, ca si “lipsa unor servicii specializate dedicate varstnicilor si copiilor”.

Este vorba, insa, si de mentalitati. Mai putin de jumatate din populatie e de parere ca tinerii ar trebui sa fie independenti in jurul varstei de 18-20 de ani. Ceea ce face ca cercetatorii sa conchida: “Romania nu e o tara cu un model de parasire timpurie a casei parintesti, precum tarile nord-europene”.

>> Detalii aici.

Acum vreo doi ani ne-am hotarat sa ne luam periute electrice. Cand a implinit copilul doi ani, i-am luat si lui. Nu stiu altii cum sunt, dar mie-mi place sa-mi bazaie in gura.

Totusi, acum ceva vreme am inceput sa imi fac probleme. Cineva mi-a spus ca dentistul ii recomandase sa nu foloseasca periuta electrica, pentru ca, cica, ar face o treaba mai de mantuiala decat periuta normala.

Asa ca, la prima ocazie, mi-am intrebat dentistul, un tip pe mana caruia m-as da oricand cu ochii inchisi (si gura deschisa, desigur). Si m-a linistit. Fireste ca periuta electrica e mai buna, mi-a spus. De ce? Pai crezi ca avem noi rabdare sa ne periem fiecare dinte de 50 de ori, asa cum scrie la carte ca e bine? Majoritatea nu-si periaza dintii nici macar doua minute. Eu da, am zis. Sigur, mi-a spus. Ia cronometreaza-te. Si are dreptate. Doua minute e foaaaarte mult atunci cand te speli pe dinti.

In concluzie, faza faina la periuta electrica este ca freaca dintii mai temeinic. Si treaba asta cu frecarea, am inteles eu de cand sunt barbat in casa, e esentiala la curatenie.

Pentru prima oara in viata mea, azi am aruncat un pat. L-am aruncat la gunoi. Ma rog, poate e mai bine spus ca l-am lasat acolo. Recunosc, e un sentiment ciudat. Am simtit frustrare, dar in acelasi timp un sentiment interesant de eliberare.

Daca ar fi fost dupa mine, n-as fi facut-o. Din familie, mi s-a transmis gena “nu aruncam nimic”. Asa ca ma descotorosesc foarte greu de un obiect, chiar daca nu-mi mai foloseste. Noroc ca sotia mea este tipul “arunc orice” (mi-e si frica de ce s-ar intampla daca s-ar satura de mine). Arunca pana si lucruri care n-ar trebui aruncate. Din graba, din greseala, zice ea. Dar eu cred ca pur si simplu ii face placere sa arunce. Chiar daca nu-si da seama. Se lasa purtata de val. Odata imi disparuse o revista pe care abia o cumparasem. Am intrebat-o daca nu cumva o aruncase si a zis ca nu. Si nu mintea. Doar ca nu-si daduse seama. Am gasit-o in gunoi.

Revenind la pat, e un act de curaj sa arunci asa ceva atunci cand ai gena “nu aruncam nimic”. Sunt, cumva, mandru de mine. Nu era un pat rau. Dar era vechi, prea ingust (cand se hotara copilul sa vina la noi, eram amandoi exilati fiecare in marginea lui, intr-o rana), prea moale (exista anumite motive pentru care e bine sa ai o saltea mai ferma) si mirosea putin ciudat. Il primiseram de la cineva, acum vreo doua-trei luni, cand ne-am mutat si ne-am simtit obligati sa-l acceptam si sa-l folosim, ca sa nu fim acuzati de nerecunostinta.

Abia au plecat baietii care au adus noul pat. E maaare (king size), tare si miroase a… nou. Dar tot ma gandesc cu oarecare strangere de inima la nefericitul care zace la gunoi. Recicleaza-se in pace.

“Cum ati reusit sa ramaneti impreuna atata timp?”

Intrebarea, scrisa pe un biletel, e citita, cu un zambet in coltul gurii, de seful Centrului Carter din Atlanta, o organizatie fondata de fostul presedinte Jimmy Carter si sotia sa Rosalynn. Suntem la un eveniment organizat periodic, Conversatii la Centrul Carter, care se desfasoara de fiecare data dupa acelasi tipic: in sala numita The Chapel (Capela), cateva sute de oameni urmaresc un film despre activitatile din ultima vreme al Centrului. Fiecare a primit, la intrare, o foaie de hartie si un creion, ca sa poata scrie, daca vrea, o intrebare pentru fostul presedinte, pentru sotia sa, ori pentru amandoi.

Dupa film, cuplul Carter urca pe scena, in aplauzele salii, si se asaza la o masa pregatita dinainte. Vreo 20 de minute, cei doi povestesc despre activitatile Centrului Carter, apoi incep sa raspunda la intrebarile culese de la oaspeti. Care oaspeti sunt in general oameni cu bani, sefi de companii, diplomati — persoane care au buzunarul destul de larg incat sa-si permita sa doneze bani Centrului, sau care au pozitii atat de importante, incat sa poata sa puna o vorba buna in favoarea organizatiei. Mai sunt si jurnalisti sau diversi invitati ai Centrului.

Jimmy Carter raspunde la intrebari privind Orientul Mijlociu, criza energetica si financiara, situatia umanitara din Africa; sotia sa puncteaza cateva lucruri legate de actiunile Centrului. Din cand in cand amfitrionul intalnirii citeste si intrebari legate de viata si experienta personala a celor doi. Spre sfarsit apare si cea privind viata lor de cuplu.

Jimmy Carter s-a casatorit cu Rosalynn Smith in 1946. Au avut patru copii, primul nascut in ‘47 si ultimul 20 de ani mai tarziu, in ‘67. Sotia sa i-a fost mereu alaturi, iar cei doi alcatuiesc un cuplu care impresioneaza prin vitalitate si energie. El are aproape 84 de ani, ea a implinit deja 81 si ambii sunt inca verzi si extrem de activi. Si vorbesc de dragoste.

Intrebat cum au reusit sa ramana atata timp impreuna, Jimmy Carter raspunde ca au invatat sa-si acorde spatiu unul celuilalt. Ea il completeaza si spune, cu umor, ca de fapt n-au inceput sa locuiasca impreuna decat dupa ce sotul ei n-a mai fost presedinte. “Dar cel mai important este ca ne iubim foarte-foarte tare”, incheie Carter. “Poate chiar mai mult acum decat la inceput”.

Via catalink am dat de un fotoreportaj facut de un tatic chiar la nasterea fiicei sale. Frumos. Foarte frumos. In alta ordine de idei, stiu ca mai nou se obisnuieste sa filmezi nasterea, dar ma intreb cate femei ar fi de acord sa fie filmate sau fotografiate pentru ca imaginile sa fie ulterior facute publice.